Clinica de Fericire
Toate articolele
Părinți7 min de citit

Familia monoparentală

de Clinica de Fericire ·7 mai 2019

Familia monoparentală

Una dintre formele noi către care se îndreaptă evoluția familiei în perioada actuală este familia cu un singur părinte. În unele țări din Europa, familiile monoparentale reprezintă un procent semnificativ. Singurul părinte poate fi mama, tata sau unul dintre bunici, dar oricare ar fi situația, această formă de familie înseamnă adaptarea la un nou stil de viață și de interacțiune, noi solicitări pe linia ajustării și acomodării în familie și în afara ei.

Cauzele care conduc la apariția familiei cu un singur părinte sunt multiple, dar cea mai frecventă este situația în care tatăl părăsește familia în urma divorțului. Printre alte cauze pot fi menționate: abandonul familial, separarea în fapt, decesul, nașterea unui copil nelegitim. Desigur, există și familii formate din copii și mamă necăsătorită.

Familia monoparentală, consecință a separării sau divorțului, este de departe cazul cel mai frecvent. Dincolo de circumstanțele economice sau sociale care influențează evoluția familiei monoparentale, separarea sau divorțul, realizate cu sau fără conflict, sunt stresante și supărătoare pentru copiii și adulții implicați. Concluziile cercetărilor făcute în acest domeniu au arătat că primii doi ani după separare sunt caracterizați de o perioadă de tulburări ce poate evolua până la criză, după care copiii se adaptează gradual noilor roluri, relațiilor și altor schimbări în familia în care trăiesc.

În tumultul agitației produse de viața fără un partener, părinții uită, adeseori, că fiul sau fiica lor se confruntă cu probleme emoționale puternice, neglijându-le nevoile sau accentuându-le. Este de înțeles, de altfel: să crești unul sau mai mulți copii, de unul singur, nu este deloc ușor. Lipsa banilor, a afecțiunii, trecerea prin multiple probleme fără a avea cu cine să le discuți, de multe ori prea multă muncă, toate acestea formează o situație care nu prea îți permite să stai și să meditezi la una dintre supărările ce par trecătoare pe care le are copilul tău. Totuși, chiar dacă acesta nu se confruntă cu probleme majore, asta nu înseamnă că este afectat mai puțin de ceea ce se întâmplă în jurul său.

Copiii mici pot dezvolta o dependență față de unul dintre părinți și pot fi foarte temători. Aceștia își pot schimba obiceiurile, orele de somn, pot plânge mai mult sau pot deveni mai violenți. Este modul lor de a spune că nu sunt de acord cu situația de față și că nu o înțeleg pe deplin. Până atunci când copilul va începe să discearnă între ce este bine și ce este rău, ambii părinți vor fi modelele sale. Aversiunea unuia dintre parteneri față de celălalt nu ar trebui să fie un motiv prin care acesta să încerce să distrugă acest model din mintea copilului, indiferent de vârstă. Aceasta este o decizie pe care o va face doar el, atunci când va fi capabil de acest lucru, sau poate niciodată. Rezervă-i acest drept și nu te lăsa condus de impulsurile egoiste.

Adolescenții care trec printr-un divorț al părinților sunt și mai problematici. Deoarece aceștia simt emoțiile mult mai puternic decât oamenii adulți, aflându-se la granița dintre maturitate și copilărie, îți va trebui foarte multă răbdare pentru a-l ajuta să depășească această perioadă dificilă.

Alți copii vor deveni agresivi, introvertiți sau chiar ostili. Chiar dacă aceste manifestări nu vor fi evidente în sânul familiei, este foarte probabil ca acestea să fie de natură pasiv-agresivă. În cel mai probabil caz, aceștia vor învinui unul dintre părinți – și nu de puține ori această învinuire nu este corectă – manifestând un comportament rece sau agresiv față de acesta. Tu însuți, fiind prins în amalgamul propriu de emoții negative, nu vei putea fi un sfătuitor foarte bun. De aceea, recomand să ceri sprijinul unei persoane obiective, ca un psiholog sau un profesor.

Unii dintre copii tind să ia asupra lor responsabilitățile părintelui lipsă. Mai mult, chiar părintele rămas lângă ei le cere asta. Astfel, vedem fetițe rămase cu tații, care se transformă în mici gospodine, cu responsabilități prea mari, sau băieței rămași cu mama, ce încearcă să ducă povara banilor pe umerii lor. După cum bine intuiți, acest comportament nu este unul care trebuie acceptat, grijile de oameni maturi fiind rezervate strict oamenilor maturi, și nu copiilor, care ar trebui să aibă alte îndeletniciri, adecvate vârstei.

Cum putem păstra o relație cu fostul partener pentru a întreține relația parentală cu copilul/copiii, adeseori marcați de consecințele afective și psihologice ale divorțului părinților?

Divorțul sau separarea a două persoane înseamnă ruptura relației conjugale, nu și a relației parentale. Partenerul ieșit din relație va continua să fie părinte pentru copil și, dacă suntem părintele cu care a rămas copilul, trebuie să-i permitem celuilalt să fie prezent în viața copilului nostru. Dacă suntem părintele care nu are custodia copilului, va trebui să facem parte din viața copilului, pentru că acesta are nevoie să știe că este în continuare iubit și acceptat.

Se poate întâmpla să îi folosim pe copii pentru a întreține o stare conflictuală cu fostul partener sau pentru a întreține o relație fictivă cu fostul partener. Acest lucru înseamnă că travaliul de doliu legat de divorț nu a fost făcut și că acea situație ne trimite la rănile personale mult mai vechi.

Fiecare membru al unui cuplu despărțit va trebui să aibă grijă de relația cu fostul partener, o relație care să permită dialogul, comunicarea, care să facă posibilă întâlnirea celor doi pentru copil, pentru a participa la evenimente din viața copilului (serbări, zile de naștere, concursuri sportive etc.). În cazul femeilor, ele vor trebui să aibă grijă de relația maternală cu copilul lor, să continue să fie mamă fără să încerce să îl înlocuiască pe tatăl copiilor, să vorbească în numele lui, să îl critice, să îl descalifice sau să îl amplifice. În cazul bărbaților, relația paternă cu copilul va trebui să aibă în vedere ca, dacă nu poate să-și vadă copiii decât ocazional, să evite să se lase acaparat de dimensiunea de tată care recompensează. Este foarte tentant să se prezinte ca un tată permisiv și prieten cu copiii lui atunci când nu îi vede decât două weekenduri pe lună!

Toți părinții, divorțați sau nu, există pentru a răspunde nevoilor copiilor, dar nu există pentru a satisface toate dorințele copiilor (și nici să îi folosească pentru a-și depăși culpabilitatea de a fi pus capăt relației de cuplu).

Cum îl putem ajuta pe copil să treacă mai ușor peste această perioadă

Într-adevăr, este o adevărată provocare să crești un copil singur(ă), însă dacă vei ști să gestionezi situațiile și să-ți păstrezi răbdarea, nimic nu este imposibil. O greșeală des întâlnită, pe care o fac părinții singuri, este de a-și păstra acest statut pentru toată viața, de dragul copilului sau pentru că le e frică de reacția copilului. Discută cu el și cere-i părerea. Nu-ți asuma din start faptul că acesta nu va fi de acord să îți refaci viața. Mulți copii înțeleg că ei vor crește și vor avea propria lor viață și își vor dori ca tu să fii cu cineva în acel moment. Mai rămâne să înțelegi și tu acest lucru, așa că, atunci când te vei simți pregătit(ă), ar fi bine să te gândești să faci și acest pas.

Toate articoleleStabilește o programare

Mai citește